Blog
În această secțiune public articole, reflecții și materiale care țin de practica psihologică, educațională și de formare. Conținutul este scris din experiența directă în cabinet, în școală și în activitățile de consiliere sau formare profesională. Îmi propun să ofer informații clare, aplicabile și susținute de fundamente teoretice solide.
🧠 Despre munca mea… (Episodul 1)
De multe ori, în spatele ușilor închise ale unui cabinet psihologic nu se întâmplă "reparații", ci întâlniri.
Întâlniri cu frici. Cu dorințe nevorbite. Cu părți din noi pe care nu le mai recunoaștem.
Uneori e liniște. Alteori — revoltă, lacrimi, râs. Și, cel mai des, e încercare. De a înțelege. De a accepta. De a merge mai departe.
Lucrez de ani buni cu copii, adolescenți și părinți. Fiecare întâlnire e altfel. Și fiecare lasă o urmă.
Încep astăzi o serie de postări despre munca mea de psiholog. Din cabinet, din școli, din viața reală.
Pentru că simt că e important să vorbim despre ce înseamnă, de fapt, să fii alături de ceilalți – nu doar ca specialist, ci ca om.
🧠 Despre munca mea… (Episodul 2)
CÂND COPILUL NU MAI VREA SĂ MEARGĂ LA ȘCOALĂ
Sunt dimineți în care copilul tace. Refuză. Se strânge în el ca o frunză sub ploaie. "Nu mai vrea să meargă la școală", spun părinții, uneori cu neliniște, alteori cu o oboseală greu de dus.
Dar refuzul acela nu este nici moft, nici indisciplină. Este un semnal.
Unul pe care copilul nu știe să-l exprime altfel. Uneori este rușinea unei greșeli. Alteori este teama de o voce ridicată. Alteori este sentimentul că "nu contez", că "nu sunt ca ceilalți".
Refuzul de a merge la școală este, de multe ori, refuzul de a se expune. Copilul nu fuge de materii. Fuge de felul în care este privit, de cum se simte în prezența celorlalți, de ideea că nu face față, că nu este "suficient".
Este important să nu grăbim soluțiile, ci să coborâm, împreună cu el, acolo unde doare. Pentru că până nu înțelegem de ce nu mai poate, nu vom ști cum să-l ajutăm să meargă din nou.
CE POT FACE PĂRINȚII, ÎN ASTFEL DE SITUAȚII:
– Întrebați blând, fără insistență.
Încercați cu: "Cum ai simțit ziua de ieri?" sau "Ce parte din zi ți-a fost grea?"
– Opriți-vă din "reparat" prea repede. Durerea de burtă poate fi anxietate. Nu corectați durerea — validați-o. "Îți cred burta. Hai să vedem ce o neliniștește."
– Evitați etichetele: "leneș", "prea sensibil", "face figuri". În loc de etichetă, puneți-vă o întrebare:
"Ce încearcă să-mi spună copilul meu prin refuzul lui?"
– Nu transformați refuzul într-un război de putere.
"Văd că îți este greu. Și nu o să te las singur cu asta."
– Colaborați cu profesorii, fără acuzații.
Întrebați: "Cum se simte copilul meu în pauze? În grupuri? Ați observat ceva diferit?"
– Cereți sprijin specializat dacă situația persistă.
Psihologul nu este un ultim pas, ci un aliat timpuriu.
Uneori, cel mai mare dar pe care îl putem face copilului nostru nu este o soluție imediată ci un adult care rămâne lângă el — chiar și atunci când nu înțelege tot. Mai ales atunci.
🧠 Despre munca mea… (Episodul 3)
CÂND COPILUL PLÂNGE… PENTRU CĂ A GREȘIT
Sunt copii care nu fac zgomot în clasă, dar plâng în tăcere în fața unei greșeli. Care se șterg cu furie pe frunte pentru că nu le-a ieșit perfect. Care rup o foaie pentru un cuvânt scris strâmb. Care nu mai pot continua exercițiul pentru că o virgulă a lipsit sau o literă a fost inversată.
Acești copii nu caută să fie cei mai buni. Ei vor să nu greșească niciodată. Pentru că undeva, în tăcere, au învățat că greșeala doare. Și că uneori, după greșeală, nu mai vine nimic bun.
Perfecționismul nu este ambiție, ci teamă mascată. Teamă că valoarea lor atârnă de un rezultat. Că iubirea se poate retrage după o notă. Că un zâmbet se dăruiește doar când totul este "corect".
📌 Ce pot face părinții, când copilul plânge pentru că a greșit:
– Nu corectați copilul cât timp plânge.
Atunci când copilul plânge, nu are nevoie de explicații gramaticale sau de formule matematice. Are nevoie de brațe. De prezență. De tăcere blândă.
👉 Spuneți mai degrabă: "Sunt aici. Nu trebuie să fim perfecți acum."
– Evitați fraze precum "nu este mare lucru" sau "data viitoare să fii mai atent". Pentru el este, acum, totul.
👉 Spuneți în schimb: "Știu că ai pus suflet. Și tocmai de aceea doare."
– Nu lăudați doar rezultatele perfecte.
Copilul care este felicitat doar când "a ieșit bine" va învăța că greșeala îl face mai puțin demn de apreciere.
👉 Lăudați: "Mi-a plăcut că ai avut răbdare." sau "Mă bucur că ai încercat din nou."
– Opriți comparațiile.
"Uite, colegul tău a reușit."
"Eu la vârsta ta scriam fără greșeli."
Aceste replici nu îl învață să crească, ci să se teamă că este deja "rămas în urmă".
👉 Spuneți: "Tu ai ritmul tău. Și este în regulă așa."
– Spuneți-i că este iubit și atunci când greșește.
Spuneți-i că o virgulă nu poate anula valoarea unui om. Că o notă nu definește un suflet. Că greșeala este o treaptă, nu o prăpastie.
👉 "Te iubesc oricum. Greșeala aceasta nu schimbă nimic între noi."
Unii copii plâng pentru că nu au fost învățați să greșească în siguranță. Noi, adulții, avem responsabilitatea de a le reda această libertate: dreptul de a învăța cu tot cu răgaz, imperfecțiune și răbdare.